Ștrandul Record din vechiul Cluj a fost primul ștrand din viața mea. Adică prima intrare într-un bazin sau o piscină, că acuma nu mai e la modă să mergi la ștrand. Acum mergi ”la piscină” (dacă-i pe leneveală) sau ”la bazin” dacă vrei să înoți.

Mergeam cu unchiu, mătusă-mea și verișorul meu, stăteam pe pătură. Era pătură lângă pătură, plin ochi. Aveam sandvich – și ce bun era sandvichul din pită albă cu nu-știu-ce prin el și castravete. Punea mama si piersici, ”de dulce”. Nu că aveam eu vreo problemă cu apetitul în rest, dar era bun pachețelul de la ștrand. Uneori, ne cumpărau și câte o înghețată.

Era bazinul mare și cel mijlociu. Nu mai știu dacă era și bazin mic, pentru micimi mai mici decât noi sau doar cele două.

Tot la ștrandul Record am învățat să înot. Era antrenor nenea Zeno, un domn rubicond asistat de o doamnă brunetă, tunsă scurt. Nu ne-au traumatizat, nu ne-au aruncat în apă cum am auzit ulterior că s-a mai practicat în alte locații, așa că am învățat să lipăi apa cu toate membrele, fără teamă. Cât să mă țin la suprafață și să mă mișc încoace încolo. Viteză n-am avut niciodată, și acum mereu sunt cea mai lentă la înot. Sigur ceva nu fac bine dar nu e tare important cât timp nu tre’ sa scap de vreun rechin.

Mai târziu mergeam la bazinul Olimpic de afară. Și ultimul ștrand în care am călcat a fost cel de la Clujana, ”renovat” acum vreo 10 ani. Motivul a fost simplu, mai puțină lume de alte etnii, evoluție de la păturică la șezlong și poate nițică mai multă siguranță de toate felurile. N-am nimic cu ștrandurile, dar nu s-a mai potrivit.

Ștrandul Record nu mai e , în schimb se întinde acolo un nou Cluj pe verticală, modern – practic o altă lume, purtând numele de ansamblul rezidențial Record sau ceva similar. Un altfel de frumos urban, construit pe o copilărie.

Anii 90.