E o superba dimineață de august – cel puțin așa se arată de pe geam. Deschid balconul, geamurile și zâmbetul pălește când mă adie un început de octombrie. E nefiresc de rece pentru această perioadă, planurile mele de vară de printre consultații sunt anihilate pentru cel puțin o săptămână și mă încearcă un sentiment de frustrare masiv. Am speranță pentru săptămâna viitoare.

Nu sunt genul care să facă revista presei de cu dimineață, sa vadă ce mizerii a mai făcut omenirea, în ciuda faptului că e bine să fii informat. Dacă nu-ți cere meseria, nu cred că face bine psihic să știi tot ce se întâmplă pentru că nu doar că nu poți să schimbi cu nimic lucrurile, ba chiar îți mai strici și ziua. Iar felul în care trăiești depinde 100% de tine.

Așa că nu sunt la curent cu noutățile schimbărilor climatice sau care-i treaba cu Greta și cu flatulența vacilor, trăiesc și observ că ne apropiem inevitabil de o lume (și) mai artificală decât e. Că rachetele meteo o să devină o chestie banală, în care: acum aveți o săptămână de soare. Scoateți-vă chiloții de plajă și mergeți la plajă cât puteți. Acum aveți o săptămână de ploaie: faceți-vă rezervele. Prognoza meteo nu va mai fi prognoză ci anunț din partea autorităților: acum plouă, acum ninge, acum sunt minus. Ceva de genul acesta. Nu continui cu scenarii mai grotești, că aș avea și din alea. Groaznic.

Sper să nu dați peste postarea asta peste 15 ani și să fie deja ceva foarte normal. Mă simt ca-n Bagheta Magică a Eugeniei Zaimu, o vizionară mai mititică decât Aldous Huxley dintr-o țară comunistă (anul apariției 1985). Sau ca Jules Verne.