Omenirea a trait de când lumea și pământul pe ceea ce azi ar numi generația Z slow motion sau slow living. Adică viața fără sau cu minim de tehnologie digitală, viața aceea trăită in real life, nu scrolling. Ca milenială crescută fără tehnologie digitală în perioada cea mai importantă de dezvoltare a creierului, nu pot să văd viața asta pe fast forward ca fiind una normală. Îți trece viața glisând pe telefon, în fața ecranelor de toate felurile a majorității dintre noi, vizualizând conținuturi care ne antrenează concentrarea doar pentru un minut jumate (instagram, deja 3 minute pe tiktok e mult). Să nu mai vorbim de efectele pe alte planuri, care nu reprezintă subiectul postării acum.

Stai așa… Am zis ”antrenează”? Am vrut să fiu finuță, dar cred că că-i cazul să zic pe șleau: ne futizează maxim capacitatea de concentrare. Noi, adulții cu discernământ, care realizăm treaba asta, știm ce avem de făcut, dar puii, crescuți în lumea asta, cred că au o problemă. Cred că au ADHD. Ba poate și părinții lor cred asta, că doar e mai ușor să găsești ”vinovatul extern” decât că recunoști că nu știi temporiza accesul copilului la tehnologie. Așa că e pliiiin dom’le, de o epidemie bruscă de ADHD, vezi doamne, în lumea noastră tehnologizată. Cred că, de fapt, sunt fooaaarte puține cazurile reale de ADHD și majoritatea sunt deficit de atenție comportamentală. Învățată. N-aveți niciun ADHD, dragilor, stați doar prea mult pe ecrane. Și ca să stai mai puțin trebuie să înveți cum să trăiești (măcar câteva ore bune) fără, cum să relaționezi normal (nu pe direct message), repere pe care milenialii și generația X le au, dar puii generației Z nu. Și totuși cu toții suntem afectați de această maladie a deficitului de atenție dobândită, diferența e că unii știm de unde vine.

*

Cred că e mai bine de un an de când m-a cuprins disperarea legată de relația mea cu cititul. Începi să crezi că ai o problemă, că poate pur și simplu nu mai poți duce o carte la bun sfârșit, că poate ți-a fost afectată atenția de tot. Că îți pierzi vocabularul și o să mori prost, învârtind aceleași trei cuvinte – și alea-n romgleză (vezi primul paragraf vădit intenționat) un Idiocracy insidios și implacabil.

Când, de fapt, trebuie doar să stai pe genul tău, iar al meu e majoritar thriller/horror/suspans. Probabil blestemul cărților neterminate s-a rupt anul acesta cu Poarta Cerului, a lui Eric-Emmanuel Schmitt – mulțumesc Cristinei Băzăvan pentru recomandare.

Iar zilele trecute am pus mâna pe Sanatoriul, de Sarah Pearse. După ceva timp în care atenția mea a fost deformată de social media, a fost o provocare să mă concentrez dar zău că ajută mult să te prindă firul poveștii. Chiar și așa, mă trezeam luând telefonul și făcând o pauză și mi-a luat un sfert de carte să îmi corectez atenția. Cartea am terminat-o în două seri de citit câteva ore – e plină de suspans și te face să vrei să întorci pagina. Un thriller polițist bunicel dar comparația cu Shining, cum evaluează cineva pe coperta cărții, e un pic supraevaluare. Nu-i horror, nu-i nimic supranatural, construcția e bunicică, e greu să bănuiești care-i finalul, ceea ce e foarte bine. Are și o continuare în romanul Refugiul și probabil că o să-l iau și pe acela, încă nu știu sigur. De la mine are un 3.5 din 5 steluțe. Bine, hai, poate chiar 4 pentru că n-am mai terminat o carte-n 2 zile de secole.