Urmăresc un cont de ig pentru relaxare si amuzament și am pufnit în râs la poza de mai jos.

Adevărul e că cititorii se împart în două categorii: cititorii educați și junk readers, am mai vorbit noi de literatura de duzină (vezi aici). Mă rog, e bine când se citește o carte, decât deloc. Deși gusturile la lectură sunt subiective ca rochia de mireasă, există niște lecturi de bază de care e rușine să nu ai habar. Pentru literatura universală, Micul Prinț e una din acestea. Vârsta la care ai citit Micul Prinț e determinantă: când o citești de mic (de ex la școala sau în liceu la literatură universală) crezi că e o carte de copii ciudată, cu un băiețel enervant care tot cere o oaie desenată, care are niște întâlniri bizare al căror sens nu-l înțelegi, ba chiar la un moment dat nu mai pricepi nimic și te întrebi ce dracu’ văd “oamenii mari” interesant la cartea aia. Ca tânăr adult (decada 20-30) redescoperi Micul Prinț și ai un ”aha moment” în care te prinzi că nu e o carte pentru copii și ce dracu să înțelegi din ea la 14 ani. Și te umpli de simbolistică și profuzime tipică celui care a descoperit roata. După 30 de ani o recitești de confort și eventual filosofezi pe marginea ei dacă ai cu cine. Ai trecut de dialogul cu vulpea, ăla l-ai răsuflat la doujdeani când încercai să impresionezi în dreapta și în stânga. O singură nemulțumire am, apropo de dialogul cu vulpea: traducerea veche transmite enorm, traducerea din edițiile noi efectiv face praf sentimentul, zici că a fost Google Translate. Căutați cartea galbenă, cea veche, care e traducerea ca lumea, dacă vă apucați ‘să faceți ceva în acest sens’ în al doișpelea ceas (dar măcar nu mai ziceți la nimeni că ați citit-o abia la vârsta adultă) 🙂 Cam așa e metamorfoza lui Micu Prinț, de la carte de copii, la carte profunda sau filosofală. Odată cu vârsta. Totuși, cine e impresionat de Micul Prinț, n-a citit Momo, de Michael Ende. O altă ”carte de copii”. Piele de găină.