Omenirea încearcă să-și vadă de viață ca și cum ar fi totul oarecum normal, dar adevărul că nimic nu e normalul de dinainte, ci un altfel de normal. Suntem marcați și încă trăim în relantiul restricțiilor, deși bine ar fi spre sănătatea noastră mintală să ne reluam relațiile sociale în cei mai siguri termeni, dar să încetăm cu izolarea extremă. Parcă anul acesta și vara se teme să vină. Se instalează cu pași mărunți, cu câte-un fir de iarbă, un copac inflorit târziu, o mângaiere de soare care seamănă a iunie și nu prea.
Uitându-mă înapoi îmi dau seama cât de greu a fost totul. Dar un greu pe care nu l-am perceput atunci ca atare, eram ocupați să ne găsim mecanismul de funcționare optim pentru acea perioadă. Dar, Doamne, ce greu a fost totul! Izolarea, care la început era primită de ființă cu revoltă, a devenit o rutină resemnată, atrofiantă, handicapantă. Să nu vezi chipuri – suportabil, în primele luni, a devenit o tortură groaznică – pe stradă, în magazine și la locul de muncă. Nu vedeai oameni. Vedeai ochi.
Nu știu cum au făcut alții, însă creierul meu ”a luat-o razna” la ultima restricție de închidere temporară a sălilor. Era singura mea oază de normalitate (a mea normalitate) și efectiv m-a paralizat. Mi-a crescut nivelul de anxietate cum n-am mai trăit de vreo 15 ani buni. Am crezut că o să mă țină o veșnicie sau că o să mă prăbușesc, că nu o să mă mai simt normal degrabă. Dar de data asta nu anxietate să ies, ci să stau înauntru. Înauntru în casă singură sau cu consiliere online sau înauntru în cabinet cu măștile pe față. Nu mai suportam măștile pe față. Îmi venea fie să le smulg, fie să plec de acolo. Foarte greu am lucrat. Parcă creierul meu făcea un efort în plus să reconfigureze mimici și grimase care să întregească sensul tonului vocii omului, a fost o perioadă greu de suportat. Un efort să fii prezent, când nu vezi pentru cine.
Ridicarea restricțiilor a fost o ușurare. Și realmente la timp, pentru că altfel lucrezi cu măști cu tot când afară vezi oameni. Îmi era dor de oameni. Aș vrea să îi văd și pe ai mei (pacienți, nu doar familie). Sunt mulți oameni cu care am o legătură profesională deja lunguță, dar nu i-aș recunoaște pe stradă. Nu e ciudat? Și nefiresc?
Mult timp după ridicarea restricțiilor ”am fost în relanti” parcă nu știam ce să fac. Sau dacă să fac? Sunt conștientă că fiecare a avut trăirile proprii, unii n-au avut timp nici să gândească, alții însă au rămas paralizați aproape total în casă, cu agravări serioase de depresie și anxietate sau dacă n-au avut, le-au dezvoltat. Sunt absolut convinsă că tuturor ne-a fost și încă ne este greu.
Îmi amintesc prima dată la terasă. Eram dupa o dupa masa intreagă de consiliere online și fusesem singură (fizic, în casă) până seara. Aveam senzația că nimic din jurul meu nu e real sau că visez că sunt – dar nu sunt acolo. Așa m-a găsit M. când a venit acasă – ”hai la o terasă!”. Încă se purtau măști pe stradă iar eu mă uitam la oamenii fără mască de la mese ca la un spectacol de teatru. la mimică, la grimase, la facies în general. Mi se părea așa firesc, și îmi lipsea așa de mult. Nici nu conta dacă erau frumoși sau urâți, femei sau bărbați, mai tineri sau în floarea vârstei – erau oameni, acolo, și nu în ecran.
Acum sunt bine. Aș minți să spun ”ca înainte”, dar mă simt majoritate din timp ”normală”. Mi-am reluat relațiile cu prietenii din afara familiei ba chiar și cu familia extinsă, ieșim mai mult afară și petrecem cât mai mult timp în natură și sub razele calde de soare. Totul prinde culoare nu e doar multe nuanțe de gri. Cea mai bună terapie pentru oameni, sunt oamenii. Da, aceia care sunt și știu să fie oameni.
