Februarie a fost întunecos, rece și umed, așa că un roman boem ar fi fost ideal să rupă chinul izolării pandemice, întunericului încă prea grăbit și plictisului serilor de iarnă. Altă dată mergeam la sală în serile umede și reci, însă de când cu pandemia mi-am mutat rutina de sport dimineața/pe la prânz. Plus restricția de a fi acasă la 11 noaptea, când mă plimbam mai bine cu mașina, urlam la lună etc etc.
O Balanță începută și lăsată pe la jumătate, de Pavel Vejinov – e genul de carte pe care ai răbdare să o citești într-o după amiază gri, pustie și întunecată, garnisită cu extraplictis (în do) major. Atunci am răbdare de toate analizele și ‘filosofelile’ domnului arhitect amnezic și, poate, în destule după amieze de extraplictis reușesc să o duc la capăt. În paralel, Peștera Ciumaților de Jean Carriere mă ține uneori lipită de pagini doar din empatia provocată de similitudinile omenești în vreme de holeră versus pandemia actuală. Și conștientă că n-am evoluat prea mult dacă ne ia tot atâta ca atunci să ne revenim (oreșcum).
Totuși, a existat o lumință în capătul tunelului în această lună – Fromont și Risler – de Alphonse Daudet. O carte începută și terminată decent, în vreo săptămână. Nu vreo capodoperă, dar pe stilul franțujilor clasici care m-au intrigat cu eroinele lor nebune. De fapt, firul poveștii cu nebuna Sidonie seamană așa mult cu Doamna Bovary sau Femeia la 30 de ani, încât ai zice că aștia trei – Daudet, Flaubert și Balzac s-au îmbătat odată la birt, și după aia n-au mai știut al cui e originalul, așa că și-au scris fiecare romanul, cu personaj diferit. Sau, pur și simplu, ăsta era stilul vremii, că doar au trăit toți trei cam pe-atunci. Femei franțuze nebune.
Sidonie e tiparul femeii sărace care de copil și-a dorit să ajungă bogată, însă frustrarea și răutatea nu s-au ameliorat odată cu statutul mult visat, ci s-au înrăutățit, nimic nu-i era de ajuns – vorba aceea, din pramatie nu faci doamnă, și porcul scăldat se întoarce iarăși la băltoaca lui. În orice caz, Daudet reușește să stârnească sentimente, revoltă, consternare și atât timp cât opera reușește să miște ceva în tine, înseamnă că e bine scrisă. Am rămas o ronțăitoare de clasici, ce mai.
