Ploaia șiroiește pe serpentine și fiorul gros de ceață îmbracă cu fir neregulat munții, pe măsura ce tai șoseaua în drumul de la munte, spre casă. A fost și este o binecuvântare să am unde sta afară în carantina asta, fie la noi, la munte, fie acasă, pe balcon și în curte. Sunt nespus de recunoscătoare.  Însă îmi e foarte dor să mă plimb prin Clujul verde, prin parcuri, pe străzi, să mă văd și cu alți oameni. Mă agăț de ultimele petale de primăvară și sorb cu privirea tot ce era să ratăm, verdele crud, și florile de mai.

Prima zi fără restricții și fără hârtiuță a fost copleșitoare. Un sentiment de fericire și relaxare mă inunda pe măsura ce ieșeam din perimetrul casei. Părea că totul a revenit la normal, că pot să umblu iar pe jos mult și unde vreau, însă masca agățată de mâna, pusul și datul jos de câte ori intram în vreun magazin sau mă întâlneam cu oameni cunoscuți arată că nu e așa. Și dezinfectantul la fiecare 2 atingeri. De fapt, asta e normalitatea acum și trebuie să ne obișnuim cu ea. Și virusul există și va trebui să învățăm să trăim cu el, ca și cu alte virusuri. Merg pe stradă și nu îmi vine să cred că nu trebuie să dau socoteală cine sunt, unde locuiesc și încontro mă duc. Îmi vine să plâng de fericire. Wild spirit, kept inside, now wandering free.

În prima mea zi afară, am făcut 20k de pași. M-au durut coloana lombara și talpile, ca pe vremuri, la festivaluri, de la prea mult umblat, dar am ajuns acasă spre înserat obosită, dar satisfăcută.

Acum, de câte ori ies, zâmbesc de fericire. Și apoi, ”oh, fuck”. Mă întorc, că iar am uitat să iau masca.

Foto: Francisc Sandor, arhiva