E o liniște tulburătoare prin centrul Clujului zilele acestea, n-a mai fost așa liber din anii 90, duminicile sau vara. Drept să vă spun, ”tulburătoare” în mod plăcut, mă bucur foarte tare, mă simt ușurată. E o liniște de care mi-a fost dor, și aerul a devenit literalmente mai respirabil. Era foarte multă poluare.

Incertitudinile cu iz financiar ne macină mai sonor sau în tăcere pe toți, dar vorba ceea: ”la tăți ni-i greu, numai că la toți la fel, de data asta” (circula pe net).

Momentan lucrăm normal, că suntem pe programări și știm mereu cine vine, iar mediul antiseptic la Synobis a fost mereu, acum doar l-am ”mediatizat” mai mult, să fie toată lumea liniștită. Cred că și E.coli se ferește de la 3 străzi distanță. Dacă apar noi reglementări, cine știe, poate va trebui să ne auzim online cu clienții și pacienții, așa cum fac cu cei aflați la distanța. Între timp, administrare, online, marketing și vânzări se întâmplă de acasă.

Cred că mulți nu știu ce să facă în acest timp liber brusc. Mie îmi place să scot tot ce pot mai bine dintr-o zi, pentru că în orice moment poți să faci tot ce poți mai bine pentru momentul respectiv. Îmi planific activitatea profesională pe ziua respectivă, rezolv tot ce nu ține de consultații în sine. Apoi mă ocup de casă. Îmi făcusem un obicei din a nu lipsi de la sală nicio zi, pe principiu că de aia ai picioare și brațe să le folosești, nu să te handicapezi singur stând toată ziua cu fundul jos. Acum sunt pe ”hold”, ca toată lumea, așa că îmi fac mișcarea prin casă: în loc să ”șed blândă”, mă apuc de șmotru ca la carte. Sigur durează mult și mă ține în mișcare fiziologică continuă. Dacă asta s-a terminat, mă apuc de grădinărit. Cine n-are curte sau măcar balcon, să știți că există jardiniere.

În niciun caz nu ne apucăm de mâncat. De frică să nu murim de foame sau de stres, nu contează, nu vă apucați de mâncat mai mult decât aveți nevoie.

Tot momentan, mai ieșim. În pădure, că mie acolo-mi place, și cât mai adânc și mai departe de iubitorii de mici. Prin pădurea încă cenușie se revarsă soarele cald de primăvară. De sub stratul crocant de frunze, firicele noi străpung aerul însorit. Imediat apar floricelele de pădure. E o energie bună, în ciuda gunoaielor lăsate ici colo de gunoaie bipede care cred că le-a cumpărat mă-sa pădure, ca s-o facă praf. Ignorând acest aspect, natura susură lin prin pârâiașul curat ce-mi șerpuiește la picioare. Chiar pare curat, deși mă tem de ce ar ieși la un test microbiologic. Dacă nu și-ar mai vărsa omenirea mizeria în pământ, în aer, în el, s-ar autocurăța destul de ușor, sunt sigură. Oare noi, omenirea, suntem în stare de o autocurățare, vreodată? Să rămână o omenire curată?