Este în mijlocul Clujului și e ca o oază. În spatele unor porți mari, măcinate de vreme, de care zgomotul străzii se teme, firicele verzi de viață au biruit betonul și și-au format o perdea deasă- una din puținele guri de oxigen dintre noxele centrului. După porțile închise, vegetația continuă să respire.

Pe balconul interior, castanul își întinde ramurile de clorofilă, până aproape bat în geam. N-a fost fasonat, am uitat să facem asta în toamnă. Sau în primăvară. Cândva, era cu un metru mai mare decât mine, avea o tulpină ”supțirea” și se lăuda cu câteva ramuri. Nu știu cum, parcă peste noapte (în vreo 20 de ani), am realizat că se înfoaie peste casă.

Îl urmează vișinul, alunul, bradul, doar liliecii bătrâni se simt depășiți de situație și scot ciorchinii albi, în semn de pace în invazia verde ce-i paște. Vișinul s-a prins că-l chelim în fiecare toamnă pentru murături, și și-a mutat crengile suficient de sus să nu-l ajungem.. prea ușor. Acum știe-o treabă.  Știți, frunzele de vișin nu lasă murătura să se facă fleașcă… O cuvertură de iederă se lăfăie pe zidul gri din față.

They are the CEO of the oxygen. In the nature’s great corporation.

Sus pe terasă, plantele de interior se bucură de migrarea de vară. Aici e lumea mea. De oriunde aș ajunge, când intru în jungla mea secretă, mă relaxez, inspir adânc, un aer curat pe care nu ai crede că-l găsești la o poartă distanță de nebunia orașului. Și liniște. Încredibil de liniște, din curtea interioară.

Mă știți cu flori. În casă am flori toată primăvara, toate florile de primăvară. Ador florile, și relxarea mea supremă e, când nu citesc, să le potrivesc inspiring în vaze improvizate. O terapie în home decor, și o altă postare despre asta.

Monstera mea chioară. ‘Decât’ un ochi 😀

Monstera mică 😀