Era prin ’97-’98 când muzica tehno și rave pătrundea în România postcomunistă, iar părinții erau disperați de ”muzica drăcească” pe care o îmbrățișau odraslele lor, generația Pro (vă amintiți de începuturile Pro FM?). De părul decolorat, pictat cu rimel de păr verde, și țepi realizați prin baie la școală, cu gel de păr. Și de schimbare a vremurilor, în general.
Play now:

Am avut un sentiment extraordinar la concertul Prodigy de anul trecut de la Electric Castle, unde, până la urmă totul s-a rezumat la simbolistică, la felul în care trăiești tu o experiență și ce anume îți evocă. Mie îmi evocă perioada cea mai fericită, lipsită de griji, plină de stabilitate și lipsa răutății zilelor noastre.

După ”vaccinul” cu Prodigy, Scooter era un fenomen de-a dreptul decent. Astfel că aveam posibilitatea să ascult mai degrabă How much is the fish, decât Smack my bitch up, nu fără o oarecare îngrijorare a părinților mei, produsul generațiilor Abba, Pink Floyd, Deep Purple, Genesis – care, de altfel, ne-au format și pe noi.

Apusul scălda în acorduri de Castle în the Snow by Kadebostany căușul stadionului Cluj Arena, în timp ce așteptam cu nerăbdare intrarea trupei Scooter. Arena era neobișnuit de aerisită, cu lumea forfotind oriunde, în afara stadionului. De sus, de la cucurigu, aspiram priveliștea senină, gândidu-mă că, chiar dacă ar ploua, Telekom (unul din sponsorii mari ai festivalului) a avut grijă să amenajeze scena intergalactică la adăpost, în Polivalentă, departe de udătura ploii. După Kadebostany, ca la comandă, arena a devenit un furnicar imens, în așteptarea lui Scooter.

Am coborât în mulțime, pentru prima dată foarte aproape de scenă, împinsă din spate de Francisc ”du-te, du-te, mai încolo. Maaai încolo.” Mă uit în jur: media de vârstă – 30. Fosta generație pro, cu părul decolorat și ”țepuit” prin băi la școală. Eu am perceput prestația lui Scooter fenomenală, interacțiune cu publicul excelentă, solistul este neschimbat, cu același look de acum 20 de ani pricină de confort emoțional pentru mine și eliberare de endorfine. M-am simțit din nou ”mică” 🙂
Play now:

În spiritul Untold Stories, am avut ocazia să trăiesc pe propriile-mi picioare ca Mica Sirenă, călcând pe o mie de cuțite ascuțite, de la durerea incredibilă de spate, cu iradiere sciatică, care a culminat aseară, la Armin van Buuren. Cum Mica Sirenă n-avea midocalm, n-aveam nici eu, și durerea de picioare, tălpi, și coloană s-a intensificat atât de tare la mijlocul show-ului lui Bureen, încât abia am reușit să ajungem acasă – pe jos, cum altfel. Deși nu e stilul meu preferat, trebuie să admitem că prestația lui Armin a fost una magnifică. Artistul a mixat până la 7 dimineața, cu mult peste program, iar mulțimea încă dansa neobosită. Sub spectacolul de lumini electrizant, cu pulbere strălucitoare în aer, spectacolul muzical a fost intensificat de prezența și energia lui Armin, care este, probabil, unul din cei mai carismatici dj ai momentului. Efectiv, a ținut publicul într-o euforie continuă.

Untold este un festival imens, care nu poate fi ignorat. În ultima zi de festival, te poți bucura de zonele de relaxare, de celelalte 6 scene din interiorul festivalului, și de activitățile zilnice (cum ar fi tiroliana peste lac? 😀 ) și, desigur, de o sesiune de shopping Fashion Story, în Casino.

Epilog: dacă azi noapte eram lângă Someș, mi se transformau picioarele în coadă de pește.