Am vizionat și citit nu o dată videouri și articole despre câtă falsitate e pe facebook și cât de artificială și ideală e înfățișată viața unora pe această rețea. Sunt videouri și articole cu sute și mii de distribuiri, în care e aplaudată înțelepciunea autorului și, Doamne, cât de spirituală e constatarea. Aceiași oameni care sar cu share și like la poze ce înfățișează ipostaze ideale, în timp ce ignoră vreun status depresiv sau pustiit care nu-i ”din peisaj”, cu 1-2 likes…
Adică, ne deranjează lipsa de autenticitate pe facebook, iar când apare un strop de autenticitate — de obicei, durerea nu e niciodată fake, ni se rupe.
Tu, care te plângi cât de fake e facebook, când ai intrebat vreodată ”un prieten” din lista ta dacă se simte ok? Când e evident după statusuri și link-uri de youtube că e trist? Te-a interesat, sau ai închis ochii? Doar nu e treaba ta. Nu te inspiră, nu vrei să vezi. Când ai văzut o poză cu o figură nemachiată și totally ordinary, de ce n-ai sărit cu like-ul, ca la pozele de revistă?
Acolo poți să dai exemplu de autenticitate, de lipsa căreia te tot plângi.
Adevarul este că:
1. indiferent de ce vrea sa pară cineva pe facebook – noi dăm interpretarea. Doar naivii și frustrații se uită cu jind la o poză care pare să inspire o viață nemaipomenită. Și dacă e, crezi ca viața respectivei persoane e făcută doar din astfel de momente? Ce vezi tu e un shot de 1 secundă.
2. Facebook e ca un tv reality show: se postează ce se știe deja că e adunător de likes: deci în timp ce ne plângem, ne și place, și consumăm cu aviditate. Fix ca la TV: dacă publicul nu ar fi cerut, nu s-ar fi manelizat și cancanizat TV-ul. Asta se cere. La fel și pe facebook. Deci nu suntem puțin ipocriți?

Foto Francisc, locație minunata Grădină Botanică, Cluj.