Am crescut într-o familie în care interesul pentru cultură, inclusiv religioasă, ne-a fost cultivat de mici, ca și o teamă sănătoasă de Dumnezeu și credința în El. Bisericile, catedralele și mănăstirile, și alte locașuri de cult au reprezentat pentru mine întotdeauna o fascinație încarcată de cultură și istorie, aceste construcții fiind adesea singura mărturie a lumilor trecute. O nostalgie a unor lumi pe care nu le-am cunoscut, o călătorie minunată în misterele demult apuse. Atât.

Cred într-un Dumnezeu iubitor și tolerant, care ne iubește atât de mult încât ne-a lăsat să ne facem de cap, dacă așa am vrut, ca să vedem singuri dacă ne e bine. Dar în niciun caz nu mi se pare c-ar fi vorba de un Dumnezeu tolerant în hilara întrebare ”Te-ai lepădat de Satana?”, pe care o repetă de 3 ori un om care se presupune că are creier și un intelect. Și altul care răspunde ca un papagal ”M-am lepădat de Satana”, tot de 3 ori. Allow me to laugh really hard. Sau în afirmația legată de un bebeluș de 3 luni, de (parafrazez) ”a se lepăda de omul cel vechi…. , plin de ”păcate” probabil. Băi, ”ejnebun”? Ce păcate să aibă un bebeluș de 3 luni? Mântuirea e deja pusă la punct de Cel de Sus prin jertfa lui Cristos, gata, opriți-vă. Cam asta a fost reacția mea, profana de mine, la primul botez ortodox la care am asistat (de curând, logic). M-a înfundat râsul de ridicolul situației, de idioțeniile auzite, concomitent cu o revoltă interioară ce mi-a răscolit întreaga ființă, de jignire a inteligenței umane, cadou de la Cel de Sus.

Nu sunt o fată ca oricare alta. Și, mai ales, nu sunt proastă. Cred că Dumnezeu nu ne cere să ascultăm balivernele unuia-n sutană, că altfel se duce copilu-n iad. Unde ar fi dreptatea lui Dumnezeu, dacă un copil fără păcate ”ar merge in iad” (cică), pentru că n-a fost botezat? Ei, sorry, Dumnezeul meu nu e nici nedrept, nici absurd, de aceea a fost prima și ultima oară când am asistat, din politețe, la o asemenea ceremonie absurdă.

Tata spunea mereu că e o diferență enormă între ortodoxism și catolicism. Nu zic că una-i mai bună decât alta, însă susținea că ortodoxismul este o religie a maselor. Nu se contestă, se execută. Se stă, se ascultă, se-nghite. În schimb, catolicismul a fost întotdeauna o religie a individului. A ajutat individul să se dezvolte — nu e de mirare că atâtea valori ale lumii au fost date de partea catolică a Europei. Măcar pe aia îi “confirmă” când sunt capabili să vorbească deşi şi ei au ritualuri dubioase. Asta paradoxal cu cruciadele.

În timp ce nu mă interesează all the demons in za house care se vor ridica în urma acestei postări, reflectare sinceră a gândurilor și simțămintelor mele, conștiința mea e împăcată: cu toții avem nevoie de o dimensiune spirituală, dar dimensiunea mea nu-i acolo.

Citește și: I believe

Foto: Francisc Sandor/ Outfit: rochie Mathilde.