E o dimineață senină de 1 aprilie și soarele inundă străzile cu o lumină de gheață. Ai spune că-i primăvară, dar vântul bicuiește și soarele mușcă din trecătorii ce tranzitează orașul, furându-i poleiala. Un înger cu aripi frânte pășește prin iadul incertitudinilor legate de noua existență. Rătăcește de câtva timp prin lumea materială, fără o țintă precisă, poticnindu-se la fiecare rafală de vânt, pentru că nu știe cum își țin oamenii echilibrul. Soarele cu dinți îl doare, vântul îi îngreunează înaintarea. Într-o confuzie deplină, cere ajutor primului trecător. Omul se oprește o secundă și se întoarce, apoi merge mai departe. Omul nu-l vede, dar el nu știe. Cu sufletul obosit și tăcut, se oprește, și-și deschide larg brațele, inspirând adânc. La următoarea clipire îl ia vântul, și se trezește în văzduh – zboară. Dar n-are nevoie de aripi, pentru că trupul imaterial e-așa ușor, că-l duce încotro-i dorește gândul. Își strânge aripile rupte și se lasă purtat de vântul rece spre infinit. Suntem mai mult decât credem că putem. Un 1 aprilie superb, și cald în suflete!

Pics by Amalia Talihan, Place&Outfit same as here.