Ți-a venit vreodată să strigi atât de tare încât strigătul tău să străpungă întreg universul? Ți s-a-ntâmplat să vrei să strigi atât de tare, din toata ființa ta, dar sunetul să se spargă înainte de a trece de gâtlej, înainte ca strigătul tău să prindă glas? Sau de pereții încăperii, care-au îmbrățișat, mult prea groși, toată durerea comprimată fonic? Te-ai gândit vreodată că strigătul tău poate fi atât de inuman, încât vocea să nu-l poată urma?
Te-ai gândit vreun moment ca e inutil, și s-a dispersat în interiorul tău ca marea la reflux, trăgându-și morții dupa ea, adâncă și tăcută, înghițind tot ce n-a putut scoate la mal si poate nu va mai scoate, aspirând la fund tot ce îmbrățișase în furtunoasa sa dezlănțuire… ai simțit vreodată cum timpul se dilată de nefericire, si se strânge-n fericire, ca un arici, de teamă să n-o piardă? Atât de strâns, că nici nu mai simți? Simți cum amorțeala te cuprinde și nu mai e nici bine, nici rău, doar un somn dulce, adânc, ce-aduce a veșnicie? Atunci nu-ți mai pasă de ce voiai să strigi așa de tare, nici de valuri, nici de mare si de mortii ei, si te scufunzi într-un ocean de visare…

Place: The Garden Studio