A fost o seară atât de ploioasă de toamnă încât am lăsat toate treburile deoparte, inclusiv sala de sport (ca să nu mai vorbim de vrafurile de articole științifice din care trebuie să mă documentez și multele proiecte pentru școală) și am fugit la Festivalul Internațional Comedy Cluj 2013, pentru că nu este posibil să fiu guest blogger și să fi trecut atâtea zile fără să fi văzut un film. Vă povesteam și în postul cu proiecția de gală că eu nu sunt o cinefilă înrăită, așa că impresiile mele sunt nepărtinitoare, venite prin ochii unui simplu spectator.

Song for Marion – yay

Totuși, trebuie să recunosc că am sperat să nu dau peste ceva plictisitor, chiar dacă nu cunosc nume de regizori sau de actori, măcar să fie filmul reușit. De la ora 19.00 am fost la Cinema Victoria unde a rulat Cântec pentru Marion, în regia lui Paul Andrew Williams.
Povestea îi are ca protagoniști pe doi bătrânei în vârstă de peste 70 ani, Arthur și Marion, care par să fi fost un cuplu fericit și reușit toată viața. Marion este invalidată de cancer, iar Arthur este foarte preocupat de sănătatea ei, însă nu știe să comunice și să își exprime grija decât fiind arțăgos. Prin contrast, Marion știe să se bucure de ultimele clipe de viață și reușește, la un moment dat, să îl convingă și pe Arthur să se bucure atât de ce le-a rămas – însoțind-o la corul bătrâneilor din cercul social din care făcea parte și, ulterior, după moartea ei, ducând mai departe pasiunea ei pentru cântat, în echipa de vârstnici și chiar căștigă, împreună cu corul, o competiție.  Se deblochează și relația între tată și fiul James, care suferea și ca adult din cauza lipsei de comunicare dintre ei. O descrierea oficială a filmului găsiți aici, împreună cu trailerul. Mie mi s-a părut o tragicomedie, cum, de altfel, a și confirmat regizorul care a fost prezent acolo, după film, pentru a răspunde întrebărilor spectatorilor. Deși au fost multe momente hazlii, cred că jumate filmul am dat apă la șoareci, pentru că actorii au jucat foarte bine și s-a transmis multă emoție. Sau deh, sunt eu plângăcioasă ;)) Filmul este inspirat din familia regizorului Paul Andrew Williams și la sfârșit a fost dedicat ”to family”, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Cred că e o producție reușită, am o singură observație, deși e film european și a fost filmat în Marea Britanie, mi s-a părut că aduce a film american. Uneori aveam senzația că văd o producție americană. Totuși, a fost mai real decât plasticurile din SUA și pot trece peste asta, mi-a plăcut.

Day of the Flowers – nay (except Carlos 😀 )

De la 21.30 am vizionat la Casa TIFF Ziua Florilor. Speram din suflet să nu mai dau apă la șoareci, deși noul meu tuș de pleoape și rimelul păreau să reziste cu brio ”sărățelelor” și să mai și râd. Eventual să îmi curgă lacrimile de la râs, nu? M-am instalat la Casa TIFF (nu atât de comod ca la cinema, nu o să mai fac greșeala asta) să văd Day of the Flowers, în regia lui John Roberts. Două surori ca luna și soarele, o activistă și o fashionistă convinsă, vor să ducă cenușa tatălui lor în Cuba, unde aveau amintiri de familie. Mi s-a părut că au vrut să îl ducă pe tatăl ”cenușă” să se întâlnească post mortem, de Ziua Florilor, cu mama lor decedată acolo, în Havana, cu mai mult timp în urmă. Bineînțeles, în Cuba au parte de tot soiul de peripeții specifice locului, una din surori e luată cu japca de un gigolo arătos care vrea să facă de pe ea un ban să-și întrețină familia, sunt victimele înșelăciunii (pentru că sărăcia e mare și străinii sunt o potențială sursă de câștig pentru infractorii locului) dar desigur că apare și un ”băiat bun”, Carlos Acosta, care le ajută să scape din belele. Descriere oficială și trailer puteți vedea aici, eu vreau să trec direct la impresii și să zic că sora fashionistă nu era foarte pusă la punct cu stilul, parcă nu s-ar fi consultat un stilist pentru apariția actriței. Adică era drăguță, părul era aranjat mișto, machiaj ok, hainele, unele drăguțe, aș mai fi lucrat la combinațiile alea vestimentare… ceva, nu știu ce, nu era foarte în regulă. De asemenea, la multe scene am avut senzația că văd un film făcut de amatori, unele dialoguri și atitudini erau nenaturale, dar au fost și câteva scene autentice. Sunt topită, în schimb, după Carlos Acosta, pe care desigur că l-am căutat deja pe Facebook să-i dau add friend, dar, din păcate, am găsit doar o pagină de Like :)) E bine și așa, tipul este balerin, pare-se, și pentru el a fost un debut cinematografic acest film, unde cred că s-a descurcat foarte bine, a fost foarte natural, mi-a plăcut foarte tare de el, se vede că știe interpreta un personaj. Huh, me encantaría ir a Cuba si Carlos me esperara allí :)) În concluzie, filmul, per total, a fost slăbuț, a încercat să fie funny pe alocuri, nu prea a reușit, nici măcar părțile care ar fi trebuit să fie emoționante nu prea m-au atins, dar ca experiența a fost ok și a meritat să îl ”cunosc” pe Carlos 😉