Neverending Story

Natura ticluiește mereu câte o formulă magică pentru a mă vrăji. Când am ieșit data trecută boboceii florilor abia crăpau și abia se iviseră cele mai dârze fire de iarbă. E uimitor ce legătură am cu natura, când sunt în mijlocul ei, am senzația că mă afund în ea și că mă primește, mă servește cu ceva nou, mă surprinde și, oricât de departe aș înainta, mă tem mai degrabă într-o mare de oameni decât de șoaptele liniștite ale vântului printre frunze, in the middle of nowhere. Parcă-mi deschide ușa și spune, ”intră, ești la tine acasă acum…”

Aterizând direct din pădure, de data asta m-am oprit în unul din parcurile copilăriei. Acolo unde odinioară, când mijeau primele corcodușe, încă neformate bine, le strecuram între dințișorii pofticioși, umplându-mă ulterior de o alergie ce pe mama o înștiința că sezonul corcodușelor s-a deschis. Și, inevitabil, de nesațul meu ascuns pentru aceste acrituri care-mi făceau copilăria dulce, la fel cum le fac azi dulce M&M-urile copilăria altora. Atât că noi munceam intens pentru prețioasele trufe, plătind cu zgârieturi și trânte și, ulterior cu mâncărimi. Dar cei câțiva anișori s-au dus, pomii au rămas, iar razele blânde de soare ce au răsfățat bobocii i-au ademenit să se deschidă și acum și să-și reverse aroma sublimă peste tot parcul. De fapt, nici nu știu dacă sunt flori de cireș, de vișin sau de corcoduș. În prezent, o suită de coroane îmbrăcate în broderii de flori albe, rozosine, movulii sunt în stare să o complexeze pe cea mai bine îmbrăcată și parfumată divă de Hollywood. Inspir adânc, și de această dată, și-mi doresc să mă contopesc cu parfumul perfect de flori de cireș, corcoduș, ce o fi, chiar nu mai contează… Închid ochii și mă simt parte din peisaj, ca și cum n-aș fi fost plecată niciodată de acolo. Ca și cum aș fi prins rădăcini și aș fi crescut cei 20 și ceva de ani acolo… și în jur se aud țipete de copii, râsete, sub aceleași tufe sub care ne jucam și noi, odată…