Dacă este frumos afară e păcat să stai în casă, pentru că zilele calde, cu soare, sunt numărate. Fie că optezi să rămâi acasă, fie că te duci pe o bancă, în parc, poate că cea mai bună companie, uneori, e o carte bună. Mie îmi place să citesc, de obicei, seara, în pat, pe post de somnifer. Nu fac o performanță din ”cartea și săptămâna”, citesc cât mă interesează și până îmi vine somnul și pot să lungesc terminarea ei cât vreau.

Vreau să vă recomand două cărți diferite azi, prima fiind Ultimul canibal, jurnal de antropolog, de Hanna Bota. Cartea am luat-o de la redacție, când lucram în TMG și am citit-o mai demult, dar am amânat review-ul. Nu știam nimic despre autoare, ulterior am aflat că este antropolog, din Cluj, iar cartea e scrisă ca un jurnal de călătorie în insula Vanuatu, cât a trăit printre băștinași. O primă impresia asupra punerii în pagină și a punctuației a fost destul de proastă, în sensul în care textul nu este corectat cum trebuie, lipsesc punct, virgulă, liniuțe de dialog, uneori textul merge ca trenul și e greu să te obișnuiești cu asta. La corectarea textului mai trebuie lucrat, deși pe parcursul jurnalului am înțeles că Hanna însăși a făcut o revizie a textului. Mă rog. Trecând peste acest aspect, cartea te prinde ca un adevărat roman și îți provoacă stări și sentimente cu atât mai intense cu cât ai certitudinea că sunt reale. Momentele în care Hanna descrie felul primitiv în care a trăit, ”mâncarea” scârboasă pe care o mânca și lipsa de igienă dar și farmecul, lipsa grijilor lumii civilizate și obiceiurile aproape de origini ale băștinașilor sunt prezentate atât de vizual, încât ai impresia că ești acolo, lângă ea, trăind ce ea trăiește. Pe la jumătatea cărții nu m-au mai interesat veleitățile de redactor și corector, m-a captivat experiența ei transmisă atât de real, cvasi comic pe alocuri – că, deh, omul inteligent mai face și haz de necaz. Nu vă mai zic altceva, mai adaug doar că senzațiile sunt mult mai tari când citești o carte a cărei acțiune e 100% reală, trăită de un om din aceeași țară/oraș cu tine și merită să pui mâna pe Ultimul canibal.

Preferatele mele sunt romanele, de preferat cu acțiune de epocă, unde simt că pot să mă rup de realitatea cotidiană, să mă arunc în mrejele unor povești romantice, care să mă propulseze în alte dimensiuni, practic, lângă alți oameni (fictivi). Ceva ca lumea 2.0, un soi de realitate virtuală (da, un fel de…). Îmi plac romane în genul La răscruce de vânturi de E. Bronte sau Mândrie și prejudecată de J. Austen. Dar nu mă plâng nici dacă mi se servesc feluri naționale, autori români, romane bune. Dona Alba de Gib. I. Mihăescu e un soi de Otilie a lui Călinescu sau de Adela a lui Ibrăileanu care domină viața, gândurile și acțiunile bărbatului îndrăgostit de ea, doar că în Dona Alba la un nivel aproape suprarealist, gândit, premeditat. În timp ce în Enigma Otiliei se prezintă trăiri adolescentino-tinerești și în Adela măcinări sufletești exprimate și arătate doar cititorului, nu și suveranei gândurilor lui, Dona Alba prezintă modelul unui burghez care își folosește toate resursele personale și profesionale ca să ajungă să-și atingă idealul în dragoste. Cu ce rezultat? Citește și vezi. Dacă vrei să vezi cum poate un bărbat să ajungă dintr-un tânăr pierde vară în unul din cei mai apreciați avocați ai capitalei, doar și cu unicul scop de a o cuceri pe Alba, dacă vrei să vezi cum scopul scuză mijloacele uneori mai puțin ortodoxe de a atinge sublimul și să te minunezi de ingeniozitatea personajului, îți recomand cu drag să citești Dona Alba. Sincer, în zilele noastre, ce bărbat inteligent ar depune eforturi imense vreo 10 ani de zile să ajungă la nivelul aceleia pe care și-o dorește lângă el???? Mai demult, exista romantismul ăsta…