Nu sunt o cinefilă, deci nu am o cultură cinematografică prea vastă. Totuși, acest ”clește cinematografic” în care este prins Clujul, după cum spunea unul din vorbitorii de la Gala de premiere, cu referire la TIFF și Comedy, mă pune pe gânduri și mă face curioasă să merg să văd filme, măcar din cadrul festivalurilor. Săptămâna aceasta nu a fost cea mai fericită, în sensul în care mi-am dorit să văd măcar un film și acela să fie … O pisică la Paris 🙂 Dar n-am ajuns la Pisică, ci la Baikonur, o ciudată poveste de dragoste petrecută în Kazakhstan, între un mongoloid și o franțuzoaică cosmonaută.M-aș mai fi uitat la Chinese Take-Away și la Hysteria, filme care au și luat premii în cadrul galei. În loc de proiecția de gală ce mă așteptam să fie un film, am avut o surpriză neașteptată (căci nu am avut timp nici să mor săptămâna trecută, darămite să mă uit peste program) – filme-flacără, de acelea pe care dacă le aprinzi fac combustie instant. Vechi, de pe la 1900 și înainte. Sub pianul magic al lui Serge Bromberg am vizionat o serie de proiecții vechi, majoritatea de câte 1 minut, căci multe din filmele centenare nu au cum să dureze mai mult. Serge adună și salvează filme vechi de pe unde poate. Sunt comori de neprețuit care, nemânuite de profesioniști în vederea restaurării și valorificării lor, se deteriorează rapid. Prima proiecție a fost o filmare dintr-un tramvai, a orașului San Francisco în 1902 parcă, înainte de dezastru. Oameni, mașini, căruțe – toate de-a valma, pe străzi, tăiau calea tramvaiului pe care era plasată camera, într-o efervescență presărată cu umor din perspectiva mea, obișnuită cu trafic ”ca la carte”. Apoi am vizionat o filmare tot din San Fransisco, de după cutremurul din 1906, cred. Apoi am văzut filme colorate. Da, literalmente. Acum 100 de ani abia se inventase pelicula, astfel, pentru a obține imagini color, cadrele erau pictate manual, cu pensula. Pentru colorarea unui minut de film, cadru după cadru, era nevoie de 3 zile! Și dacă se doreau copii ale filmului, la fiecare copie se lua colorarea de la capăt, logic. Am văzut două proiecții George Melies, unul fiind singurul film ”indecent” al vremii, Apres le bal (După bal), din 1897!O duduie (actriță ce avea să devină ulterior soția regizorului, din câte îmi amintesc) se dezbracă și face duș vintage 😀 doar că în loc de apă se toarnă cenușă, ca să apară pe film, deoarece apa ar fi fost invizibilă, fiind transparentă (poza e de pe Wikipedia). Superb! Nu mi-a venit să cred că văd în mișcare o femeie din 1800 pe bune, nu un remake sau inspired of. Fiecare proiecție a avut ceva special și acompaniamentul live la pian al lui Serge le-a făcut să le simțim, să le trăim, le-a făcut memorabile!

Și în fine, printre asistanți am văzut lume îmbrăcată cât de cât mai ok față de anul trecut, poate că încep oamenii să privească totuși altfel evenimentele de acest gen și să le aprecieze la adevărata valoare și prin felul în care vin îmbrăcați. PR-ul festivalului m-a lăsat speechless. De la Nebu (btw, ea a fost la filme, la ea pe blog probabil veți găsi impresii) mi-a plăcut geanta cel mai mult 🙂 Eu am ales un all black, cu cămașă întoarsă și colierul la fel, pe spate. Restul pozelor mi-au ieșit blurry și aiurea, asta e.

Și la cocktail, într-un final. Eu nu-mi permit să-mi iau genți plic la evenimente, având în vedere că numai aparatul foto ocupă o tonă de spațiu. Dar sper că am compensat cu mănușile (vezi poza de pisi 🙂 ).

Raluca, interpretul lui Serge Bromberg, a făcut o treabă excelentă cu traducerea. Lângă, o altă domnișoară cu o ținută interesantă.

Cam puțin, dar mai bine ca anul trecut. Și Gala de decernare a premiilor, mai interesantă, zic eu.