Perfecțiunea este laitmotivul societății moderne: peste tot vedem îndemn la ”fără cusur” și la ”impecabil”. Undeva, avem înscrisă treaba asta în codul genetic, la fel ca neacceptarea trecerii în neființă, fără să intru în alte detalii. Au toate o explicație, mai mult sau mai puțin greu digerabile.
Așa se face că idealul feminin (și masculin) se departează tot mai mult de firesc – vrem o frumusețe ireală, un corp fenomenal, ne găsim muze în păpușile Barbie și ne modificăm până atingem idealul respectiv. Îți trebuie un chirurg estetician condus de etică să nu-ți materializeze toată nebunia. În ultimul timp e o isterie a perfectei simetrii a feței. Cred ca n-am văzut nicicând mai multa lume, de vârste diferite, purtând aparat dentar. Și, într-un mai mare procent, la femei. Trebuie să ai o față perfect simetrică, altfel nu te simți suficient de frumoasă, suficient de bună, suficient de acceptată și așa mai departe. Lucrezi la o lipsa acolo unde nu trebuie și întreții golul acela.
Într-un mod înfiorator, avem similarități tot mai fine cu Minunata Lume Nouă a lui Huxley (da, am mai zis), dar și cu inteligența dementului Frankestein (Mary Shelley). Știu că atunci când mă apuc să scriu ce am citit, nu interesează pe nimeni (e greu sa captezi o lume a exteriorului și a conturului cu ceva ce hrănește interiorul, mai ales pe un blog de frumusețe, culmea). Dar zilele astea, simțind ca ma cretinizez dacă nu ma retrag puțin în lumea cărților, din care vin, am reluat cu entuziasm unul din autorii adolescenței din genul horror (yeah, I know), Dean R. Koontz, cu două noi volume în care reia povestea geniului bolnav Frankestein. Și, ca să nu fugă nimeni de aici, crezând că mă apuc să vorbesc despre cărți sau o dau pe cultură, cum se temea una mai demult că voi scrie aici de nutriție (nu, niciodata nu vorbesc despre cărți, ci tot despre frumusețe, cea a minții, cea care o face sparkling pe o femeie, mai mult sau mai puțin frumoasă, acel ceva care izbeste dintr-o mie de figuri dragute), lumea din mintea geniala, dar bolnava, a lui Frankestein e reflectata mai bine și mai îngrijorător decât cea huxliană în realitatea de azi: femei foarte frumoase, oameni “perfecti”, condiționați să facă ce vrea Creatorul. Lipsiți de liber arbitru privind propria viață, lipsindu-i de ce e mai pretios: fericirea. Așa și noi. Fericirea nu vine dacă ne îndreptăm fălcile, ne punem în buze, ne punem țâțe, ne facem părul verde sau abdomenul pătrățele. Nu că toate astea, în sine, ar fi ceva greșit. Fericirea vine dintr-un echilibru interior, o sănătate psihoemoțională rezonantă cu universul, pentru atingerea căreia trebuie să ne hrănim mintea si sufletul. Uneori nu putem singuri, de aia avem psihoterapie.
“Atunci când o să mă vezi foarte, foarte aranjată și foarte, foarte frumoasă, să știi că, de fapt, sunt foarte, foarte tristă. Atât de tristă, încât nu vreau să privesc înăuntru, și pictez fericirea pe față. How you cannot be happy, when you are so beautiful?”
Am senzația că Frankestein trăiește, omniprezent, și ne condamnăm, aproape natural, spre nefericire. Ori ai o aparență perfectă outside, ori ai una bogată inside.
Gata, am terminat, încep să vorbesc de Manzoni.
