Mulți cunoscuți de-ai mei se plâng de singurătate. Îi vezi scriind pe wall-uri și prin sms-uri de ce între 7 miliarde de oameni ei se simt singuri, cât se simt ei de nenorociți și de empty, trăindu-și viața mizeră închiși în birouri de la 9.00-19.00 sau chinuindu-se cu mica afacere, după care se ocupă strict de ego-related stuff. Sunt atât de înecați în propriile lor probleme, concomitent cu satisfacerea propriilor plăceri – că, deh, dacă mă simt singur, măcar să fac ceva ce-mi place, nuuuuu???? încât nu au timp să vadă în jur că lângă ei sunt zeci și sute de oameni care simt la fel. Navigarea în derivă în centrul propriei personalități, egoismul și lipsa de dragoste de aproape îi suge și ii seacă fără să realizeze că barca lor e pe o direcție greșită. Dacă eu mă simt așa, de ce nu mă îndrept către cineva care poate se simte la fel, să fac ceva pentru el? De ce nu mă gândesc că dragostea de sine nu mă umple cum mă umple dragostea pentru semenii mei? Pentru că dragostea pentru ei mă îndeamnă la acțiune și împlinirea pe care o simți când ai făcut ceva ce ți-ar fi plăcut să ți se facă ție, însă conform cu necesitățile lor, te umple. Că ei, la rândul lor, vor urma același curs și vor rămâne în aceeași cloacă în care ne învârtim singuri cu toții, nu mai ține de tine, dar poți tu să încerci să nu te mai iubești doar pe tine și să îi iubești si pe alții, tot pentru propriul bine? Dacă tu te gândești la mine, și eu primesc forță să mă gândesc la tine, și la alții, și așa mai departe, putem trece peste sentimentele cauzatoare de statusuri penibile, ridicole, care trădează egoismul crunt în care te zbați.

And if love is not the key. If love is not a key.
I hope that I can find a place where it could be…